Reducerea accizei oferă un răgaz, nu rezolvă factura motorinei

Reducerea accizei la motorină cu 25% rămâne în vigoare până la 15 octombrie. Pentru o firmă de transport care alimentează zilnic, diferența este reală. Pentru agricultorul care intră în campania de toamnă, este la fel de reală. Iar pentru o economie în care aproape fiecare marfă călătorește pe șosea, prețul motorinei ajunge, mai devreme sau mai târziu, pe bonul de cumpărături. A trata măsura ca pe o simplă favoare fiscală ar fi superficial. A o trata ca pe o soluție ar fi la fel de greșit.

Ministerul Finanțelor spune că diminuarea temporară a accizei este justificată de șocul extern. Cotațiile Platts pentru motorină au urcat cu 63,7%, în timp ce prețul mediu la pompă a crescut cu 35%. Diferența arată că o parte a presiunii a fost absorbită înainte să ajungă la consumator. Într-o perioadă scurtă și violentă, o reducere de taxă poate împiedica propagarea imediată a scumpirilor prin transport, agricultură, construcții și distribuție.

Problema începe după primele două săptămâni. Orice reducere generală de acciză are două facturi. Prima este vizibilă la pompă și o plătește șoferul. A doua nu apare pe panoul stației și o plătește bugetul prin venituri mai mici. Dacă măsura este prelungită succesiv, costul fiscal crește în tăcere, iar excepția devine noua normalitate. Exact într-un moment în care România încearcă să reducă un deficit mare și să convingă creditorii că își poate controla cheltuielile.

O reducere procentuală îi ajută mai mult, în bani absoluți, pe cei care consumă mai mult. Acesta este și avantajul ei, și slăbiciunea ei. Un transportator cu zeci de camioane primește o gură de aer într-un sector cu marje mici. Dar aceeași facilitate subvenționează fără diferențiere drumurile esențiale, deplasările care puteau fi amânate, firmele sănătoase și firmele care oricum ar fi transferat costul. Statul nu știe ce litru a protejat un loc de muncă și ce litru a finanțat un consum care s-ar fi produs indiferent de preț.

Comisia Europeană a calculat că măsurile anunțate de statele membre pentru șocul energetic din 2026 însumează 14,5 miliarde de euro. Dacă ar fi menținute până la sfârșitul anului, costul ar urca la 38,6 miliarde de euro. Peste două treimi din bani merg către intervenții asupra prețurilor, precum reducerile de taxe pe carburanți, iar trei sferturi din sprijin nu este țintit. Aceste procente spun ceva simplu: guvernele aleg instrumentele rapide chiar și atunci când știu că sunt imprecise.

Fondul Monetar Internațional formulează problema și mai direct. Într-un șoc energetic, guvernul trebuie să protejeze oamenii, nu prețul. Un preț care reflectă raritatea îi determină pe consumatori și pe companii să economisească, să schimbe rutele, să folosească vehicule mai eficiente sau să amâne consumul mai puțin important. Dacă statul ascunde integral semnalul, cererea rămâne ridicată și face ajustarea mai dificilă. Ajutorul trebuie să păstreze capacitatea de plată a celor vulnerabili fără să elimine complet motivul pentru economisire.

În România, trecerea de la o măsură generală la una țintită este dificilă, dar nu imposibilă. Transportatorii licențiați, agricultorii, serviciile publice și anumite sectoare cu consum energetic ridicat au deja evidențe fiscale și operaționale. Sprijinul poate fi condiționat de activitate, de plata taxelor și de menținerea locurilor de muncă. Familiile cu venituri mici pot fi ajutate prin transferuri directe, nu printr-o reducere care se împarte și celor care conduc mult, și celor care nu au mașină.

OCDE recomandă ca intervențiile în criză să fie temporare, țintite și compatibile cu obiectivele energetice pe termen lung. Cuvântul cel mai important este temporare. O schemă bună are de la început o dată de ieșire, o regulă de prelungire și un indicator public. România a ales reevaluarea la două săptămâni, ceea ce este mai bun decât o promisiune fără termen. Dar reevaluarea trebuie să fie verificabilă: cât a costat măsura, cât din reducere s-a văzut la pompă și ce sectoare au absorbit beneficiul.

Fără aceste cifre, politica fiscală devine o succesiune de comunicate. Guvernul anunță încă 15 zile de reducere, piața o include în preț, iar la următoarea scadență discuția pornește de la zero. Nimeni nu poate spune când sprijinul și-a atins scopul. Iar după câteva prelungiri, revenirea la acciza integrală va fi prezentată drept o scumpire decisă de stat, chiar dacă ea fusese prevăzută în lege de la început.

Ieșirea trebuie pregătită în paralel cu măsura. Prima condiție este transparența: Ministerul Finanțelor ar trebui să publice la fiecare două săptămâni pierderea estimată de venituri și diferența dintre cotația internațională, prețul angro și prețul de la pompă. A doua este transformarea treptată a reducerii generale în ajutor direct pentru sectoarele expuse. A treia este oprirea automată atunci când indicatorul de preț revine sub un prag stabilit public.

Mai există o dimensiune pe care dezbaterea despre acciză o ignoră. România consumă atât de mult combustibil rutier pentru că transportă prea puțină marfă pe cale ferată, are logistică fragmentată și pierde timp în ambuteiaje sau la frontiere. O reducere de taxă poate compensa temporar ineficiența, dar nu o repară. Banii publici care țin litrul mai ieftin nu trebuie să înlocuiască investițiile în terminale intermodale, cale ferată de marfă, digitalizarea rutelor și flote mai eficiente.

Nici tranziția energetică nu poate fi suspendată de fiecare dată când petrolul se scumpește. Tocmai volatilitatea petrolului este argumentul pentru reducerea dependenței, nu pentru abandonarea ei. Firmele au nevoie de programe credibile de reînnoire a flotelor și de infrastructură pentru combustibili alternativi, nu de scheme care apar doar în criză. Un ajutor de urgență bine calibrat și investițiile structurale nu se exclud; problema apare când primul consumă toată atenția și toți banii.

Reducerea accizei este justificabilă ca punte, nu ca destinație. Ea oferă câteva săptămâni de răgaz în care firmele pot ajusta contracte, iar statul poate construi un sprijin mai precis. Dacă aceste săptămâni sunt folosite doar pentru următoarea prelungire, România va plăti de două ori: o dată prin venituri fiscale mai mici și încă o dată prin amânarea schimbărilor care ar reduce consumul și vulnerabilitatea.

Guvernul ar trebui să spună de pe acum cum arată ultima zi a schemei. Să publice factura, pragurile și beneficiarii alternativi. Să lase prețul să transmită semnalul economic, dar să nu abandoneze familiile și firmele care nu pot trece singure prin șoc. Aceasta este diferența dintre o reacție politică și o politică economică. Prima calmează următoarele două săptămâni. A doua pregătește economia pentru următorul șoc înainte ca el să ajungă la pompă.