Dobânda nu așteaptă sfârșitul crizei politice

Crizele politice au un obicei prost: se prezintă drept pauze de la economie. Partidele negociază, miniștrii rămân interimari, un program de guvernare îl înlocuiește pe altul, iar publicului i se spune că instituțiile funcționează. În realitate, economia nu intră în pauză. Facturile curg, licitațiile așteaptă semnături, firmele își refac calculele, iar statul continuă să se împrumute în fiecare săptămână.

Cifra care ar trebui să oprească orice frivolitate este 3% din PIB. Atât sunt prevăzute să coste dobânzile datoriei publice, potrivit avertismentului formulat de viceguvernatorul BNR Cosmin Marinescu și relatat de AGERPRES. România plătește creditorilor mai mult decât deficitul la care încearcă să ajungă după ani de consolidare fiscală. Nu discutăm despre principalul datoriei, ci doar despre prețul folosirii banilor împrumutați.

Procentul pare abstract până când îl comparăm cu bugetele care lipsesc din alte locuri. Trei puncte de PIB sunt resurse pe care statul nu le mai poate folosi simultan pentru școli, spitale, infrastructură, apărare sau cofinanțarea proiectelor europene. Plata dobânzii este obligatorie. Orice altă prioritate rămâne negociabilă. Cu cât factura crește, cu atât spațiul pentru politici publice devine mai îngust.

Aici instabilitatea politică încetează să fie spectacol și devine variabilă financiară. Investitorii care cumpără obligațiuni nu votează guvernul și nu țin partea unui partid. Ei măsoară probabilitatea ca bugetul promis să fie executat, continuitatea reformelor, capacitatea administrației de a colecta taxe și riscul ca o schimbare de putere să aducă o nouă rundă de cheltuieli. Dacă răspunsurile sunt slabe, cer un randament mai mare.

Diferența de randament se propagă apoi prin întreaga economie. Statul ridică reperul pentru finanțarea în lei. Băncile găsesc titluri publice atractive și au mai puține motive să accepte risc privat la dobânzi mici. Companiile își amână fabricile, depozitele și proiectele energetice. Familiile plătesc credite mai scumpe. O criză politică nu trebuie să producă panică pentru a costa; este suficient să prelungească incertitudinea.

Problema nu a apărut într-o singură lună. Datoria a crescut pentru că România a finanțat ani la rând cheltuieli curente din împrumut, inclusiv în perioade în care economia creștea și ar fi trebuit refăcută rezerva bugetară. Când au venit pandemia, războiul, șocul energetic și dobânzile mai mari, statul a intrat în fiecare criză cu mai puțin spațiu de manevră decât avea nevoie.

Raportul Consiliului Fiscal arată mărimea ajustării. Pentru ca datoria să intre pe o traiectorie descendentă, bugetul trebuie să treacă spre un excedent primar, adică să strângă mai mult decât cheltuie înainte de dobânzi. Este o schimbare mult mai dificilă decât reducerea temporară a unei linii de cheltuieli. Ea cere venituri fiscale mai bine colectate, programe evaluate și o administrație care să poată opri risipa fără să blocheze investițiile.

Există două tentații periculoase. Prima este să tai exact de unde se poate tăia repede: investiții, mentenanță, educație și proiecte locale. Bugetul arată mai bine pe termen scurt, dar economia rămâne cu drumuri mai proaste, școli mai slabe și productivitate mai mică. A doua este să majorezi taxe fără o regulă și fără avertisment, împingând companiile să amâne investiții sau să mute activități în jurisdicții mai previzibile.

O consolidare credibilă trebuie să protejeze cheltuielile care produc capacitate economică. Fondurile europene merită cofinanțate chiar într-un an greu, deoarece aduc capital pe care România nu trebuie să îl împrumute integral. Investițiile publice trebuie ordonate după randamentul economic, nu după județul sau partidul care le susține. Companiile de stat trebuie să primească obiective măsurabile și să nu mai fie folosite pentru a ascunde datorii, angajări sau contracte neperformante.

Pe partea de venituri, statul are nevoie de mai mult decât un nou calendar de cote. Diferența de TVA rămâne prea mare, controalele sunt adesea impredictibile, iar digitalizarea fiscală produce costuri de conformare înainte de a produce încasări. O reformă bună reduce evaziunea și birocrația în același timp. Dacă obține venituri suplimentare doar de la contribuabilii care plătesc deja, statul își îngustează baza economică și cultivă neîncrederea.

Guvernul care va administra bugetul pentru 2027 nu are nevoie de încă un inventar de intenții. Are nevoie de o ordine explicită a deciziilor, de termene publice și de cifre care pot fi verificate lunar. Piețele tolerează o ajustare graduală dacă ea este credibilă. Nu tolerează bine promisiuni schimbate, rectificări care ascund obligații și reforme amânate până după următorul vot.

Mai este nevoie de o regulă simplă: fiecare promisiune nouă trebuie să vină cu o sursă de finanțare identificată și cu un cost pe mai mulți ani. România și-a făcut rău nu doar prin decizii scumpe, ci prin acumularea unor obligații aparent mici, aprobate separat și plătite împreună. Un registru public al angajamentelor bugetare ar face mai greu acest tip de improvizație.

Politicienii pot negocia până târziu funcții și formule de coaliție. Dobânda nu negociază cu ei. Ea se adaugă zilnic și intră în următorul buget înaintea oricărei promisiuni electorale. De aceea, ieșirea din criza politică nu este doar o chestiune de stabilitate instituțională. Este prima măsură de reducere a costului datoriei pe care România o poate lua fără să majoreze o taxă și fără să taie un proiect.