Toamna trecută, mai multe firme românești au executat revizia generală la rafinăria Petrotel-Lukoil din Ploiești. Au adus pe platformă peste 2.000 de oameni, le-au plătit salariile, au cumpărat materialele, au virat taxele la stat și au predat lucrarea fără ca nimeni să le reproșeze ceva. Șapte dintre ele mai au de încasat peste 30 de milioane de euro, facturi neachitate de Petrotel-Lukoil la opt luni de la terminarea lucrării. Firmele care au bilanțuri publice țin, împreună, peste 1.500 de locuri de muncă, puse acum în pericol de cei care au decis ca rafinăria să nu-și achite obligațiile contractuale pe care și le-au asumat.
Petrotel-Lukoil e a treia rafinărie a României, la Ploiești. Nu e românească: e deținută aproape integral de o firmă cu sediul la Geneva, din grupul petrolier rusesc Lukoil. Pe 17 octombrie 2025 a intrat în revizie capitală — operațiunea în care instalațiile se opresc, se deschid, se verifică bucată cu bucată, iar piesele uzate se înlocuiesc. Nu e o opțiune: la finalul ei, autoritățile reînnoiesc autorizațiile fără de care o instalație sub presiune nu are dreptul legal să funcționeze. E, practic, inspecția tehnică și reparația periodică a unei rafinării.
Cinci zile mai târziu, pe 22 octombrie 2025, Trezoreria Statelor Unite a pus grupul Lukoil pe lista sa neagră, ca urmare a războiului din Ucraina. Rafinăria de la Ploiești nu apare pe nicio listă americană, dar e lovită automat, pentru că e deținută de o firmă din grupul sancționat. Revizia s-a încheiat pe 30 noiembrie 2025. Rafinăria nu a mai pornit de atunci, iar facturile pentru lucrare au rămas, în cea mai mare parte, neplătite.
Merită lămurit ce înseamnă „blocată”, pentru că acest aspect este adesea trecută cu vederea. Decizia americană nu îngheață, prin ea însăși, conturile de la băncile românești. O bancă riscă însă să fie sancționată la rândul ei dacă mișcă banii unei firme considerate parte din grupul rusesc, așa că preferă să nu miște nimic. Precauția băncilor nu e totuna cu o interdicție — din decembrie 2025, o serie de licențe americane autorizează expres plățile către furnizori —, dar efectul practic e același: banii stau, iar firmele care nu au fost plătite, deși și-au îndeplinit obligațiile, se găsesc într-o situație care devine din ce în ce mai grea.
Lista celor șapte
Lista antreprenorilor care au semnat scrisoarea comună către conducerea rafinăriei, în iulie 2026: Turboenergy Power, Industrial Montaj, IMUC, Carpați-Com, COMES, TIAB și Spoting. Relatări din presa prahoveană, din decembrie 2025, adaugă și Total Montaj, Monticor, Kremsmüller România, Christof Industries și Moldocor.
Dintre aceste firme, TIAB, cea mai veche firmă românească de instalații, înființată în 1949, face astăzi parte din grupul francez VINCI. Restul sunt companii românești cu câteva sute de angajați fiecare, din Ploiești, Pitești, Bradu, Strejnicu și Săvinești, specializate în montaj industrial, instalații electrice, automatizări, izolații și utilaje sub presiune. Patru dintre companiile semnatare — Industrial Montaj, TIAB, COMES și Spoting — au împreună peste 1.500 de angajați, la care se adaugă subcontractanții, transportatorii și furnizorii de materiale ai fiecăreia.
Ce le leagă nu e mărimea, ci specializarea. Acești antreprenori sunt printre puținele firme din România care pot executa lucrări industriale de acest tip.
De ce doare atât de tare
Profitul e o cifră care se calculează la sfârșitul anului, pe hârtie. Salariile se plătesc în fiecare lună, cu bani adevărați. De aceea, chiar și o firmă care are, poate, cel mai bun an din istoria ei riscă, într-o situație de acest tip, să nu poată face plățile de mâine.
Contractul unei asemenea lucrări se semnează cu șase până la douăsprezece luni înainte de a începe lucrul. Apoi firma cheltuiește, luni de zile, înainte să încaseze un leu: pregătește documentațiile, cumpără materiale, unele produc piese în atelierele proprii, angajează și cazează sute de oameni. Iar când emite în sfârșit factura, nu e plătită imediat: termenele de plată din industrie se măsoară în zeci de zile.
Când plata mai întârzie și opt luni după predarea lucrării, distanța dintre primul leu cheltuit și primul leu încasat ajunge, pentru etapele cu pregătire lungă, la un an și jumătate sau mai mult. Și toți acești bani au fost cheltuiți pentru o lucrare pe care rafinăria a recepționat-o — a semnat, în scris, că e făcută cum trebuie — dar nu a achitat-o. În tot acest timp, salariile, contribuțiile la stat și facturile antreprenorilor curg mai departe. Nimeni nu i le amână.
Ce spun firmele, în cuvintele lor
Firmele nu au stat degeaba. Potrivit RTV, au făcut un apel pentru deblocarea plătilor și recuperarea datoriilor către Ministerul Afacerilor Externe — instituția prin care România putea cere Washingtonului o clarificare. Le alarmase blocajul în sine: banii pentru o lucrare deja terminată ajunseseră să depindă de o hotărâre luată în altă parte.
Din scrisoare, partea care privește direct bugetul statului:
„Blocarea fondurilor afectează în mod direct plata salariilor către angajații firmelor prestatoare și generează întârzieri în virarea contribuțiilor obligatorii către bugetul de stat. [...] poate genera acumularea de datorii către stat, deși firmele respective nu au nicio responsabilitate în legătură cu sancțiunile aplicate entității vizate.”
Fondurile din scrisoare sunt chiar facturile lor neîncasate. Șapte luni mai târziu au cerut, printr-o scrisoare comună, o întâlnire cu conducerea rafinăriei.
Declarațiile antreprenorilor confirmă mecanismul. Anton Ioan Mazăreanu, la Antena 3 CNN: „Funcționăm extrem de greu [...] și încercăm să fim la zi cu salariile, cu taxele și așa mai departe. Dar putem să o ducem în continuare o perioadă scurtă de timp, dacă nu încasăm anul acesta.” Valeriu Slivinschi, în aceeași emisiune: „[...] să încercăm să supraviețuim [...] pentru a ne plăti salariile și contribuțiile la timp.”
Ce înseamnă asta pentru oamenii care fac munca
Un sudor care lucrează la revizii de rafinărie nu e un muncitor pe care îl găsești oricând. Are autorizații date pe numele lui, care se verifică periodic și se pierd dacă nu lucrează o vreme. Câștigă bine pentru piața românească și, dacă firma lui nu încasează luni la rând, are unde să plece: deficitul de meseriași din România e documentat, iar în restul Europei asemenea calificări sunt căutate.
O firmă fără încasări nu concediază neapărat a doua zi, dar nu mai poate ține oamenii pe bani buni la nesfârșit, nu mai plătește cursuri și reautorizări și nu mai angajează. Iar un sudor autorizat care pleacă din țară nu se întoarce la următoarea lucrare pentru că este rugat frumos.
De aceea antreprenorii spun că teama lor principală nu este doar factura neîncasată, ci oamenii pe care nu îi vor mai găsi. La marile lucrări din energie aflate în derulare, precum centrala pe gaz de la Mintia sau care urmează — retehnologizarea de la Cernavodă — este și va fi nevoie exact de acești oameni. Mâine, spun ei, și s-ar putea să nu mai fie în țară.
Confuzia care alimentează suspiciunile privind motivul real pentru care nu se plătesc datoriile către antreprenori
Potrivit ultimului bilanț public, cel pe 2024, Petrotel-Lukoil datora cu 268 de milioane de lei mai mult decât valora și avea 35 de milioane de lei în conturi la sfârșitul acelui an. E oprită din octombrie 2025, adică de peste nouă luni.
Secretarul de stat Cristian Bușoi, de la Ministerul Energiei, a spus în iunie 2026 că rafinăria „nu are capital de lucru în acest moment” — adică bani lichizi pentru cheltuielile curente. Declarația nu se potrivește însă cu explicația dată chiar de rafinărie. „Nu am bani” și „am bani, dar nu îi pot mișca” sunt două lucruri diferite, iar nimeni nu a arătat public un document care să lămurească despre care e vorba.
Rămâne deocamdată neclar dacă rafinăria chiar nu poate plăti sau dacă nu vrea să plătească decât în condițiile puse de ea. Bilanțul pe 2025 nu a fost depus, deși termenul legal era 2 iunie 2026, așa că nimeni nu poate verifica din afară ce mai are în conturi.
A apărut, între timp, și o a treia explicație. În procesul deschis la Tribunalul Prahova de firma românească Turbocom E.C., avocatul rafinăriei a susținut, la termenul din 15 iulie 2026, că „efectuarea plăților este suspendată până la finalizarea analizei" dispuse de supraveghetorul numit de Guvern — iar instanța a obligat totuși Petrotel să plătească circa 1,07 milioane de lei. Pe 11 august, întrebată de Profit.ro, compania a spus exact pe dos: supraveghetorul „nu are în atribuții suspendarea plăților".
Trei explicații în nouă luni — banii nu pot veni din Elveția, banii nu există, plățile sunt suspendate de stat —, iar ultima e dezmințită chiar de către compania al cărei avocat a invocat-o.
Unde se va vedea, cu adevărat, paguba
Nimic din toate acestea nu schimbă însă situația omului care a sudat o conductă în noiembrie 2025 și nici pe cea a firmei care i-a plătit salariul din credit bancar.
Nu e vorba doar despre cele peste 30 de milioane de euro reclamate de firme. La opt luni după ce lucrarea a fost predată și recepționată, singurii care și-au plătit integral obligațiile — salariile, materialele, taxele la stat — sunt cei care au făcut munca, adică antreprenorii.
Paguba nu se oprește însă la firmele care au semnat contractele. Fiecare dintre ele are, la rândul ei, furnizori. O gaură de 30 de milioane de euro deschisă la Ploiești nu rămâne la Ploiești: se rupe în bucăți mai mici și se împrăștie în zeci de bilanțuri, iar în fiecare dintre ele sunt oameni cu salarii de luat.
Iar dacă socoteala se închide așa, paguba nu se va vedea doar în bilanțurile firmelor, ci și la următoarea revizie mare, la care meseriașii care o pot executa s-ar putea să nu se mai prezinte.
Oamenii care pleacă din industria asta nu se întorc ușor, sau poate chiar niciodată. Un sudor autorizat, un electrician industrial, un specialist în automatizări care își pierde locul de muncă nu așteaptă să se lămurească situația unei rafinării din Ploiești. Merge unde e plătit — cel mai adesea în afara țării. Când vor începe marile lucrări din energie de care România are nevoie în următorii ani, calificările acestea nu se vor putea cumpăra la comandă. Se formează în ani, nu în luni.
Aici e locul în care statul român are un interes direct, nu unul umanitar. Firmele acestea plătesc taxe și contribuții, țin locuri de muncă în Prahova, Argeș, Neamț și București și sunt aceleași de care depinde funcționarea rafinăriilor și a centralelor din țară. Dacă ele slăbesc sau dispar, statul pierde de două ori: o dată banii pe care i-ar fi încasat de la ele, a doua oară capacitatea de a-și repara la timp propria infrastructură energetică. Până acum, însă, niciun act oficial adoptat în legătură cu companiile Lukoil din România nu spune nimic despre furnizorii români — nici despre plata lor, nici despre protejarea contractelor pe care le au.
Mai e ceva, care se vede greu acum, dar se va simți mult timp. Dacă o companie străină poate lăsa neplătite, un an de zile, facturile unor antreprenori care și-au făcut treaba și au recepția semnată, fără ca nimic să se întâmple, atunci mesajul care ajunge la toată industria e că riscul de a lucra pe o asemenea platformă nu se poate, de fapt, calcula. Nimeni nu spune asta cu voce tare, dar se va vedea în prețuri: la următoarele licitații, cine își asumă riscul îl va trece în ofertă. Iar factura aceea va fi plătită tot în România — inclusiv de companiile statului.